Ieșiți din cercul vicios al tăcerii

 

Fiecare copil are dreptul să aibă o familie, să meargă la școală și să se bucure de copilărie alături de semenii lui, alături de frați, surori, prieteni, comunitate. Ne dorim ca la noi în țară de acest lucru să se bucure și copii cu dizabilități, deoarece pentru ei grija familiei și sprijinul comunității sunt deosebit de importante. Tocmai de aceea echipa CCF/HHC muncește din greu pentru a-i ajuta pe copiii cu cerințe educaționale speciale să meargă la școlile lor din comunitate, unde să-și poată dezvolta la maxim potențialul și personalitatea. Noi considerăm că instituțiile reci și depersonalizate, unde, de cele mai dese ori, ajung acest copii, le sunt dăunătoare. În continuare, vă prezentam câteva cazuri în care am reușit integrarea cu succes a copiilor cu hipoacuzie în grădinițele din câteva sate din Fălești. În trecut, acest diagnostic era echivalent cu izolarea și singurătatea, acești copii fiind uitați în internate specializate, departe de casă și familie, sortiți tăcerii, sărăciei și nefericirii pentru tot restul vieții. Acum, datorită tehnologiilor noi în medicină, dar și a metodelor progresiste de lucru cu copii hipoacuzici, implementate de echipa noastră, incluziunea lor în școlile obișnuite este posibilă și aduce primele rezultate frumoase, pe care cu mândrie vi le prezentăm mai jos.

Nicăieri nu e mai bine ca acasă – povestea lui Nicușor

Nicușor are 6 ani și locuiește într-un sat din raionul Fălești, într-o familie de gospodari. Sărăcia și disperarea a determinat-o pe mama lui să lase totul și să plece la muncă în Italia. Băiatul a rămas împreună cu fratele lui mai mare în grija bunicii și a tatălui. Pentru că are deficiențe de auz de la naștere, și-a petrecut mai tot timpul prin spitale și centre de diagnosticare. La un moment dat, familia s-a gândit că i-ar fi mai bine  să-l trimită la casa de copii. Asistentul social a alertat autoritățile din comunitate, serviciul psihopedagogic și specialiștii de la CCF/HHC Moldova, care au depus o muncă enormă ca să ajute familia să nu recurgă la acest pas. Asistentul social i-a ajutat pe părinți să pregătească actele pentru a primi ajutorul social și a insistat ca băiețelul să meargă la grădinița din sat pentru a socializa cu semenii lui. La început a fost greu, Nicușor fiind obișnuit doar cu pereții casei sau cu cei de prin spitale. Accesele sale de agresiune îi speriau pe copiii din grupă și pe educatori, iar membrii casei tot mai mult se gândeau la casa de copii ca soluție. “Mă gândeam că acolo o să-i fie mai bine, o să-l lecuiască, o să-i dea medicamente, iar specialiștii o sa-l ajute, mai ales că nu era să fie singur acolo, ci înconjurat de copii ca el”, ne mărturisește mama lui Nicușor cu lacrimi în ochi. Intuiția de mamă, dar și ambiția și susținerea celor din jur au împiedicat-o să facă acest pas. Treptat, cu multă răbdare, Nicușor a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la grădi, la început o oră-două, iar mai târziu chiar câte jumătate de zi. Educatorul în cooperare cu cadrul de sprijin și logopedul pus la dispoziție de serviciul psihopedagogic au început să aducă lucrurile la normalitate. Nicușor a fost acceptat de copii, a început să se joace cu ei și să rupă primele cuvinte.

O traumă din primii ani de viață avea să-l coste izolare și tăcere pentru totdeauna…

Călin încă e prea mic ca să înțeleagă mândria bunicii și tatălui, care strigă tare numele lui românesc de fiecare dată când băiețelul iese în curte la plimbare. Îi aștern cu grijă păturica pe sanie, încheie strâns fermoarul de la palton și abia atunci îl scot din casă la aer curat, să prindă la bujori în obraji, și să aibă poftă de mâncare, zic ei. Călin s-a născut sănătos tun, dar mama din greșeală l-a scăpat din cărucior, iar trauma puternică la cap i-a cauzat surditate. Apoi mama a dispărut din viața lui Călin. Dar nu și problema cu urechea. Tata și bunica au obținut de la stat aparat audio, apoi au urmat și alte provocări, pe care le-au luat încetișor, una câte una. Cu grijă și smerenie, fără să se plângă sau să învinuiască pe cineva. Primărița și consilierii din sat au găsit bani pentru a-l trimite pe Călin la un centru specializat, unde a beneficiat de tratament și proceduri de recuperare. Apoi a mers la gradiniță, unde educatoarea și cadrul de sprijin îl primesc ca acasă. „E un înger de copil, mereu zâmbește, toți îl iubesc pentru că este prietenos și cuminte. Deja a început să participe la activități. La început, nu se prea împăca cu copii, le lua jucăriile, plângea mult. Acum însă ne dăruiește zâmbete, vine cu plăcere în brațe, înceară să comunice cu copiii cum știe el mai bine”, susține educatoarea băiatului.  Mai nou, pedagogii și familia au observat ceva ce i-a impresionat până la lacrimi – Călin a început să danseze în ritmul muzicii de acordeon de la matineele de la gradiniță. Tot satul își face griji pentru Călin, îi cer cu regularitate părinților noutăți despre fiecare audiogramă a băiatului făcută la Chișinău și se bucură de fiecare pas spre bine. Ei spun că băiatul va crește un bărbat destoinic care le va împinge satul înainte.

Conform datelor Ministerului Sănătăţii, în Republica Moldova există 482 de copiii de 3-18 ani care au un certificat de „dizabilitate” pentru surditate/deficienţe de auz. Din ei 172 au mers în anul de studii 2016-2017 în școlile și grădinițele generale, cea ce reprezintă doar 1/3 din numărul acestor copii.

(Sursa:  Evaluarea strategică a sistemului de protecţie a copiilor în Republica Moldova, Raport, AO Lumos, 2013)