27 martie 2019

A început să vorbească la 7 ani

Mulți ani la rând am fost deprinși cu o situație aparent normală pentru țară și societate, atunci când o familie nu se descurcă cu proprii copii să îi lase în grija statului, din voința lor, din voința și îndemnul celor din jur, din oferta autorităților. De regulă, internatele și orfelinatele au o istorie de zeci de ani și parcă ne convingeau că după ușile lor, e un mediu protector. Astfel generație după generație a suferit neglijența și indiferența tratamentelor de aici. Nu, nu pentru că oamenii de acolo le făceau intenționat ceva rău, dar așa lucra sistemul. Un sistem dezinteresat de schimbare, de dezvoltare, alimentat de bugete enorme și axat pe consumarea copilăriilor fără viitor.
În 2016, când am ajuns în casa pentru copii surzi din Bălți pentru a evalua situația copiilor de aici, zilnic eram întâlniți cu aceeași întrebare ’’Ați venit să ne închideți?’’. De-a lungul anilor, această nedumerire stârnea multe frici ’’Cum așa închideți internatele? De ce să le închideți? Unde se duc bieții copii?’’. Tot ce urmăream era să oferim acestor ’’bieți copii’’ un VIITOR mai fericit. Ei se întorceau în comunitățile unde s-au născut, la familiile lor, frați, rude, sau dacă acest lucru era imposibil, se apela la alternativa mediului familial – asistența parentală profesionistă. Aici nu mai avem tratament colectiv, punem accent sporit pe tratament diferențiat, diversificat și individual, în concordanță cu specificul personal. Iar în funcție de problemă, căutăm, identificăm soluții și aplicăm intervenția.

Mihai a fost unul dintre cei 19 copii întâlniți în casa de copii surzi. Se afla aici de la vârsta de 2 ani, de când i-a fost descoperită deficiența de auz. Timp de 4 ani, cât a stat în această instituție specializată, Mihai nu progresase deloc. La aproape cei 7 ani ai săi nu vorbea nimic. Unicul limbaj prin care comunicau acești copii era cel mimico-gestual, dar îl foloseau doar în interiorul instituției. Însă atunci când ieșeau în societate se simțeau marginalizați și excluși. Oare de ce? De ce nu a fost posibilă o intervenție mai sporită pentru acești copii, oferindu-le alte șanse în viață.

De aici am pornit cu toți 19 copii, 19 povești diferite, 19 planuri individuale de intervenție și alte zeci de planuri schimbate în timp și readaptate după fiecare necesitate. Am scris proiecte, am contactat finanțatori, am desfășurat campanii de colectări de fonduri, am adus schimbare. Iar schimbarea constă în multă muncă alături de profesioniști calificați, servicii specializate, echipamente adaptate, familii informate și susținute pe tot parcursul traseului.

În 2017, după câteva luni de aflare acasă lângă părinți și frați, Mihai spunea primele cuvinte. L-am susținut să se integreze în școala din comunitate. https://www.youtube.com/watch?v=NuJDDJ8VgVI

A mai trecut un an și jumătate, iar astăzi băiatul are progrese care au depășit așteptările tuturor. Posedă un vocabular de aproximativ 300 de cuvinte pe care le exprimă cu intonație, formulează propoziții, începe să scrie întrebări, să povestească întâmplări de zi cu zi, să înțeleagă niște noțiuni abstracte, să citească, să cunoască culorile, să facă calcule matematice, să recunoască ceasul, să ducă firul unei discuții, să se joace și cu alți copii din vecinătate, să participe la activitățile de familie.
În spatele acestor progrese stă o familie iubitoare, receptivă și interesată de tot ce se propune util copilului, un cadru didactic îngăduitor și profesionist, un terapeut dedicat din cadrul Serviciului de Asistență Psihopedagogică din raion, un manager de caz și un expert în incluziune de la CCF/HHC Moldova. Așa am reușit să aducem schimbarea în viața lui Mihai, identificând oamenii și resursele necesare. Pornind de la cei 19 copii, care astăzi sunt toți în familii și școli obișnuite, cu acces la servicii în comunitățile în care locuiesc, continuăm, la moment, munca cu alți cca 50 de astfel de copii. Toți au ajuns în programul de educație incluzivă CCF/HHC Moldova, pentru a evita riscul de a fi separați de familii, segregați de societate și lipsiți de viitor.

                                       

S-au făcut pași importanți în ceea ce urmărea reforma dezinstituționalizării să obțină, adică scoaterea copiilor din orfelinate și internate și plasarea lor în medii familiale, dar asta nu e suficient. E nevoie de susținere acordată familiilor. E nevoie de intervenție acolo unde ştim că e absent sprijinul. E nevoie de alocarea de resurse umane și materiale. E nevoie să conștientizăm importanța FAMILIEI.