06 aprilie 2021

CCF Moldova la 17 ani

 

În contextul aniversării a 17 ani de activitate a Organizației „Copil, Comunitate, Familie” am avut un dialog cu președinta și fondatoarea organizației, Liliana Rotaru.
Aflați în continuare dacă e posibil cu adevărat să existe o Moldovă fără instituții rezidențiale, ce au de făcut maturii din prezent, astfel încât să crească generații de oameni cu copilării frumoase, precum și istorie care a marcat-o profund pe președinta și fondatoarea CCF Moldova.

 

Doamnă Rotaru, spuneți-mi, vă rog, cum și în ce condiții a apărut ideea de a fonda organizația Copil Comunitate Familie? O întrebare banală, știu, dar importantă.

De fapt, nu este o întrebare banală – înainte de a fonda CCF Moldova, am lucrat doi ani și jumătate într-o organizație unde încercam să ajutam copiii din internate – ajutorul fiind de natură emoțională, medicală, artistică, materială, dar, totuși, în tot acest timp, am avut senzația că nu schimbăm decât foarte puțin și pentru ziua respectivă – aș numi acea schimbare efemeră.

 

Peste un an, CCF Moldova ajunge la majorat. Care a fost vârsta cea mai dificilă a acestui „copil”? În ce perioadă v-ați confruntat cu cele mai multe incertitudini și obstacole?

Am simțit dificultăți în fiecare an, dar de diferită natură. În primii ani eram în căutarea oamenilor în echipă, creșterea competențelor, aprofundarea experienței, mai târziu ne-am confruntat cu un volum uriaș de muncă și nevoia de a consolida durabilitatea organizației. Ultimul an a adăugat și grija de echipă și de beneficiari în contextul pandemiei.

 

Cu toții știm că CCF Moldova a reușit să ajute sute de copii și familii datorită oamenilor buni și grație suportului partenerilor de încredere. Nu o singură dată cetățenii Republicii Moldova au demonstrat mobilizare excepțională atunci când cineva din comunitate a avut nevoie de ajutor, totuși, la acest capitol mai avem unde crește, și destul de mult. Cum putem motiva, și aici mă refer nu doar la CCF Moldova, ci la general, și mai mulți oameni să se implice în cauze sociale și de ce este imperativă această implicare?

Probabil e nevoie de mai mult timp pentru a câștiga încrederea oamenilor și pentru a-i convinge că printr-un ONG la alegerea lor, care se ocupă de o problemă socială cu care oamenii se identifică, vor fi parte a soluției și nu a problemei. Dacă nu ne implicăm să rezolvăm o problemă care ne supără (fie de mediu, de cultură, de protecție socială a copiilor sau vârstnicilor), de fapt, o perpetuăm. Iar eu sunt sigură că majoritatea oamenilor au un puternic sentiment al dreptății, doar că încă nu cred că se pot implica direct în schimbarea în bine.

 

Chiar poate exista o Moldovă fără instituții rezidențiale? Pot realiza de unele singure acest lucru organizațiile neguvernamentale sau este primordială implicarea statului? Și de aici imediat apare o altă întrebare, dar statul oare tot își dorește acest lucru?

Da, absolut, eu cred cu tărie că e posibilă Moldova fără instituții de tip vechi, Dickensian, și, da, sunt sigură că există voință politică la cel mai înalt nivel pentru a schimba sistemul de protecție. Și foarte multe lucruri bune s-au făcut deja.

Doar că, pe lângă acești factori pozitivi – voința politică și expertiza ONG-urilor, există și dificultăți – o inerție de decizii, o comoditate de a continua să fie folosită instituționalizarea ca și „formă de protecție”, o amânare a unor decizii ferme și argumentul că „nu avem bani”. Dar, de fapt, acești bani există, poate nu sunt suficienți, dar sunt mulți și ei sunt în bugetele de milioane ale instituțiilor rezidențiale în care uneori au rămas mai puțin de 20 de copii.

 

Fără ca să vrem, iar uneori fără ca să ne dăm seama, comportamentul nostru influențează comportamentul copiilor, ci nu doar al copiilor noștri, dar și a tuturor celor care ne privesc și interacționează cu noi. Ce au de făcut maturii din prezent, astfel încât să crească generații de oameni cu copilării frumoase?

În primul rând, să nu arunce cu cuvinte de ocară și de blam în familiile care nu se descurcă cu puținele resurse pe care le au, ci să le ajute dacă pot. Vorbind cu respect despre un om la nevoie și oferind o vorbă bună sau un sprijin financiar – e un exemplu extraordinar pentru copii.

Copilul își va respecta părintele și va crește un om bun și empatic, cu amintiri despre lucrurile bune făcute de familia sa.

 

Cum se face că atunci când faci un bine, imediat și tu te simți un pic mai bine?

Eu cred că asta e adevărat și valabil pentru toată lumea. E și o nevoie umană de a fi util, de a simți că ai dat din ce ai tu și altcuiva. E minunat când binele se oferă nu doar din acest considerent, ci e un „câștig” reciproc.

 

Cu siguranță sunt zeci, poate chiar sute de istorii care v-au marcat de-a lungul celor 17 ani de activitate. Spuneți-mi, vă rog, o istorie care v-a marcat profund.

E o istorie mai lungă, dar pentru mine a fost un argument important când am ales bine misiunea CCF. Era prin 2010 și două colege de-ale mele erau într-un internat din nordul țării, având activități extrașcolare cu copiii de acolo – majoritatea erau mai măricei. O activitate propusă era un bine-cunoscut test: pe insulă nepopulată poți să salvezi doar 5 persoane dintr-un total de 10 are erau în avion. Copiii trebuiau să decidă cine va rămâne în viață și va pune bazele unei comunități. Fiecare din cele 10 persoane avea avantaje clare. Una era o tânără femeie însărcinată. Majoritatea copiilor au inclus-o în lista celor care se vor salva, cu excepția unui băiat de 12 ani. Când l-am întrebat de ce a ales așa, a zis: „ce contează că va avea un copil, dacă oricum îl va lăsa după naștere?”. M-a marcat durerea și tristețea lui și neputința s-o ierte pe mama care l-a abandonat. Am vrut și mai mult să muncim ca niciun copil să nu-și piardă credința și speranța în iubirea părinților. Și până azi sper că băiatul a reușit să găsească puterea de a-și ierta sau, măcar, de a înțelege decizia familiei.

 

De care eveniment din copilăria dumneavoastră vă aminți cu cel mai mare drag?

Probabil, ca fiecare copil, de verile lungi petrecute la țară, la bunici, sau după-amiezile leneșe în care mă jucam în curte cu prietenii de la bloc. Mi-a plăcut școala, aproape întotdeauna. Și sărbătorile de iarnă, cu modestul brăduț de plastic împodobit de părinții mei.

 

                                                                                    Interviu realizat de Xenia Chirilov, Social Media Manager în cadrul CCF Moldova